Zoia Zărnescu: „Dacă îți antrenezi atenția în acest fel, să vezi ca pe o realizare fiecare lucru pe care îl afli despre tine, merită să te bucuri, pentru că începi să strălucești cu fiecare descoperire”

Pe Zoia am cunoscut-o când începeam să mă cunosc pe mine. Ne-am intersectat mai mereu pe la cursuri, seminarii, conferințe – unde era despre cum să faci lucrurile mai bine pentru tine și pentru cei din jur. Cu Zoia era ceva diferit în tot acest peisaj. Am înțeles asta la un moment dat. Dacă la mulți alții era un proces dogmatic în pași, urmați conștiincios ca pe-o religie, la Zoia era despre a fi tot timpul acolo. Acolo, lângă fiecare dintre cei pe care îi însoţeşte pe drumul descoperirii de sine. Cu fiecare înţelegere, cu fiecare conştientizare, cot la cot, pas cu pas. La Zoia este despre emoţie şi, mai presus de orice, despre Atenţie.

---

Autor: Carmen Dragomir

---

Inspire Magazine: Este acum o înverșunare, toată lumea face coaching, training, consiliere, dezvoltare personală. Mulți dintre cei care nu sunt într-un astfel de proces nu au o idee foarte clară, explică-mi, te rog, ce înseamnă toate astea.

Zoia Zărnescu: Nu voi da definiții din cărți, voi spune ce înseamnă ele pentru mine. A face training a însemnat o vreme livrare de informație și a-i ajuta pe oameni să înțeleagă o procedură sau un concept, prin exerciții. Acum fac ceva diferit, workshop – care este un concept în sine. Ce fac acum este să creez un context în care oamenii sunt ajutați să își găsească propriile înțelegeri despre ce se întâmplă în viața lor și, în primul rând, să învețe să gândească singuri.

În ceea ce privește coaching-ul, a fost o vreme în care făceam așa cum am învățat la școală, susțineam și ghidam prin întrebări o persoană, astfel încât să o ajut să-și îndeplinească un obiectiv. Dar, tot făcând asta și văzând ce se întâmplă cu oamenii, m-am întrebat ce este dincolo de forma clasică, din manual. Simțeam că nu este de ajuns. Viața unui om nu este doar despre stabilirea și atingerea unui obiectiv. Treptat, am început să renunț cumva la toate regulile. Sunt foarte multe metode, tehnici, idei, principii care sunt tot timpul în mine și le folosesc, dar nu mai este despre a proceda în pașii învățați. Toată atenția mea s-a mutat pe ce are nevoie cel din fața mea și, dacă am ajuns la pasul doi, dar văd că este nevoie de altceva, las regula de-o parte. Mi-am dat seamna că, de fapt, dincolo de toți pașii şi regulile, este despre cât de mult îți pasă de celălalt și cu câtă iubire îl însoțești în ceea ce vrea el să facă. Pentru mine, coaching-ul nu este cum scrie în cărți, este coaching cu iubire, dacă vrei.

 

IM:  Ce frumos a sunat asta. Și în ce privește consilerea? Acolo despre ce este vorba?

ZZ: Aici e simplu. Cineva are o nedumerire, o neliniște, o întâmplare, o problemă, o situație, ceva de rezolvat, nu știe de unde să o apuce, cum să continue, cum să facă și vine și întreabă. Dacă ai un răspuns, i-l dai, dacă nu ai un răspuns, mai bine nu-i dai nimic.Treci prin niște întâmplări tare drăguțe atunci când vin oamenii și te întreabă ceva despre o situație pe care tu tocmai ai depășit-o. Când ai trecut pe-acolo, când ești pățit, ai ce să spui! Poți da și sfaturi din cărți, dar omul nu pleacă cu sentimentul acela – „da, a mai făcut cineva, deci se poate.”

 

IM: Dezvoltarea personală le cuprinde pe toate?

ZZ: Da şi nu. Există dezvoltare personală şi fără cursuri și cărți. Este de când te naşti, până mori. Te dezvolţi continuu. Ce se întâmplă acum într-un cadru formal este ceva care te ajută să vezi mai repede nişte lucruri pe care, altfel, poate le-ai vedea peste ceva ani. Cel mai bun lucru este că acest cadru aduce oamenii împreună. În viață, relaţiile cu ceilalţi ne aduc cele mai mari lecţii de viaţă. Ceea ce lipseşte însă de aici este faptul că nu ai parte de îndrumare. Nu știi să fii atent la ce ai de înţeles, la ce poţi să înveţi atunci când se întâmplă ceva. Am trăit mulți ani așa și am văzut diferența. Dar, când mergem la diferite cursuri, şedinţe de coaching, consiliere sau orice altceva, nu putem face dezvoltare personală fără toate câte ni s-au întâmplat deja în viaţă. Nu există dezvoltare personală, într-un cadru formal, fără toate experienţele, necazurile, bucuriile, traumele pe care le-am trăit înainte. Tot ceea ce facem acum este să conştientizăm ce am trăit în trecut, ce trăim acum şi ce facem cu toate acestea mai departe. Eu cred că această parte formalizată –cursuri, consiliere, coaching s.a.m.d- este un început în care înveţi să îți trăieşti conştient viața.

 

IM:  Cu ce probleme vin oamenii la tine? Sunt mai mult preocupări de business sau mai mult probleme personale?

ZZ: Ambele. Dar, într-un fel, tot la nivel personal se ajunge. Chiar dacă oamenii vin cu o problemă profesională – fie că au rămas fără job, fie că nu se înţeleg cu şeful sau orice alt aspect din această zonă – este, de fapt, tot o problemă personală. Sau, i-aş spune, mai degrabă, un prilej care să îi facă atenți la felul în care sunt ei și la ceea ce fac în anumite situaţii.

 

Ca schimbarea să fie fără suferinţă este nevoie de foarte multă trăire conştientă, să-ţi dai seama în fiecare moment ce se întâmplă cu tine şi cu restul lumii şi să ai înţelegerea necesară.

 

IM: Există un punct de plecare de unde trebuie să începi să te revizuiești ca persoană pentru a ajunge să repari o situație de viaţă? A porni cu tine reprezintă întotdeauna soluţia? Mulţi văd doar probleme exterioare lor.

ZZ: Şi este firesc să fie aşa. Aşa am crescut preţ de generaţii, asta facem. Ne uităm în jur la ceilalţi şi vedem tot felul de nereguli, vedem ce fac ei bine şi ce nu fac bine. Mare parte din viaţă, atenţia nu ne este direcţionată către noi. Apoi, suntem puşi în tot felul de contexte care ne provoacă, sunt dureroase, sau întâlnim oameni care lucrează cu ei înșiși şi ne inspiră să privim în interiorul nostru. Da, cred că punctul de plecare este întotdeauna în interior. Nu este uşor să faci asta dintr-o dată, mai ales că nu ai făcut-o cea mai mare parte din viaţa ta.

 

IM: Mai ales dacă eşti într-o situaţie în care ai senzaţia că toţi, lumea şi viaţa, au ceva cu tine şi vine cineva dintr-o dată să îţi ceară să fii atent la felul în care te raportezi tu la toate astea. Şi stai aşa şi te gândeşti ce să schimbi şi de unde o apuci.

ZZ: De unde o apuci şi … mai sunt şi apucăturile. Fiecare om are apucăturile lui. Unii sunt foarte obişnuiţi să critice – o fac de o viaţă – e firescul omului. Alţii se sacrifică toată viaţa doar pentru ca cei din jurul lor să fie fericiţi. Dar asta nu înseamnă că oamenii aceștia sunt răi. Înseamnă că, tot repetând un obicei, nu mai văd şi alt fel de a fi. Este foarte interesat că, atunci când îl văd în sfârşit, este ciudat pentru ei să înceapă să se uite în interior, dar este ciudat şi pentru cei din jurul lor. Dacă o viaţă întreagă au avut nişte apucături şi vor să scape de ele, dintr-o dată este extrem de derutant pentru ceilalţi. Apropo de asta, o prietenă, parteneră de coaching, îmi povestea: „Soțul meu nu înţelege cum, timp de 20 de ani am stat lângă el şi nu am spus niciodată că nu îmi place, că nu mi-e bine, şi acum, dintr-o dată, mă trezesc că tot timpul acesta nu a fost ok. Îi este imposibil să înţeleagă”. Este un lucru firesc pentru că, în tot acel timp, niciunuia nu i-a păsat de sine. Dintr-o dată, când începi să îţi pui întrebări, e normal să nu mai accepţi ce ai acceptat 20 de ani.

 

IM: Începi dintr-o dată să te întrebi pentru că a ajuns să doară prea tare? Este suferinţa un vehicul de creştere? Se poate şi fără?

ZZ: Ca schimbarea să fie fără suferinţă este nevoie de foarte multă trăire conştientă, să-ţi dai seama în fiecare moment ce se întâmplă cu tine şi cu restul lumii şi să ai înţelegerea necesară. Dacă ai această stare de prezenţă tot timpul şi eşti perfect conştient de ceea ce se întâmplă, nu are cum să apară suferinţa. Dar cred că mai avem ceva timp până putem ajunge acolo. Fac aici o paranteză: cea mai mare bucurie am avut-o când am întâlnit trei copii de aproximativ zece-unsprezece ani, unul la Ploieşti şi doi la Bucureşti, care aveau o asemenea stare de conştienţă de sine, încât nu mi-a venit să cred. Copiii aceştia, indiferent despre ce era vorba, ştiau instant răspunsul. Dar nu pentru că învăţaseră de undeva. Știau exact ce este în ei şi aveau înţelegere şi pentru ceilalţi. A fost incredibil pentru mine să întâlnesc nişte copiii care au o asemenea stare de conştienţă. Scrie prin diverse cărţi despre copiii indigo sau copiii de cristal, la descrierile de acolo m-a dus gândul când i-am cunoscut. La final, l-am întrebat pe unul dintre ei de unde ştie el toate răspunsurile. A fost prima dată când a stat pe gânduri şi a spus: „Asta nu ştiu să spun”.

Când trăieşti de mic cu o astfel de stare de conştienţă – fie că eşti lăsat să o ai sau eşti antrenat să o capeți – este foarte greu să te lovească ceva şi să te facă să suferi. Înţelegi în timp real absolut totul. Altfel, de cele mai multe ori, dăm cu capul de sus … ca să ne uităm în noi şi  să începem să vrem să înţelegem lucrurile.

 

IM: Tu ai un fel atipic de a aborda lucrurile în acest peisaj autohton al dezvoltării personale. Vorbeai mai devreme despre copiii indigo, te-am auzit vorbind şi despre spiritualitate, despre energii, despre intenţii şi univers. Sunt mulţi care ridică din sprâncene la astfel de subiecte sau îşi iau repede tălpăşiţa. Ce trecere are această abordare? Este nevoie ca cei care vin la tine să aibă o anumită bază pentru a înţelege mesajul tău?

ZZ: Îmi aduc aminte o întâmplare drăguţă când, la începutul unui curs, am spus ceva din zona spiritualităţii. Imediat, cineva s-a ridicat în picioare şi a zis: „Vrei să spui că am venit la un curs din acela în care se face fotosinteză într-un picior?!” Am zis: “Nu, în nicun caz. Deşi trăiesc în partea aceasta spirituală cu toată înţelegerea despre ce imensă valoare are în toată viaţa noastră, ce fac eu aici nu este despre a-i duce pe oameni pe nişte norişori pufoşi, undeva în cer”. I-am mai spus persoanei că, pentru mine, cel mai relevant este să devenim conştienţi de viaţa pe care o trăim acum, aici, cu picioarele pe pământ. Este despre cum să trăim alături oamenii pe care îi considerăm dificili, despre relația cu copiii noştri, cu jobul sau cu… ratele la bancă. Ceea ce fac eu este să creez contextul în care oamenii să aibă înţelegeri despre ce li se întâmplă.

Nu este necesar ca ei să vină pregătiţi la un curs – să fi citit diverse manuale sau cărţi, să fi fost la alte cursuri sau altceva de felul acesta. Am avut un fel de temere odată, când am avut un grup despre care ştiam că nu mai fusese la niciun fel de curs. Şi, exact aşa mă gândeam şi eu: „Știu că nu fac cursuri tipice, nu mă duc să predau conceptul X care are trei paşi: luaţi, scrieţi, faceţi și voi la fel”. Ce fac eu este mai mult despre experienţă în sală, iar acolo apar foarte multe înţelegeri, rezultate mai ales din ceea ce se întâmplă între oameni. Şi mă gândeam: „O fi pregătit grupul ăsta, sau n-o fi?” Mi-am dat seama că viaţa mea nu este despre a trăi în concepte rigide și m-am liniştit singură. Dacă oamenii sunt pregătiţi, bine, dacă nu, nu-i las baltă. Ştiu că sunt acolo pentru ei şi, dacă mă duc lângă nişte oameni care au venit la mine ca să plece cu ceva, eu am să fac ce este potrivit pentru ei. Nu ştiu ce dinainte, dar sunt pregătită. De atunci nu mă mai gândesc dacă oamenii au bază sau nu. Toţi au suficientă experienţă de viaţă şi atunci au baza necesară.

 

Şi cei care au ajuns la Nirvana au trăit pe pământ, au învăţat o mulțime de lucruri despre sine și au făcut multă practică, în aşa fel încât să se înţeleagă, să înțeleagă lumea şi viaţa. Pentru mine asta este spiritualitate, să ajungi să înţelegi cine eşti şi ce este viaţa ta. Dar nu înţelegi şi te muţi pe munte, nu. Înţelegi şi aplici asta în viaţă.

 

IM: Revin la spiritualitate. E un cuvânt de care se sperie mulţi. Sună aşa, a ceva foarte sectant.

ZZ: Da, mai ales (râde).

 

IM: Ce aduce totuşi în viaţa noastră dacă ne aplecăm privirea asupra acestei lumi, chiar și aşa, în tumultul cotidian pe care îl trăim?

ZZ: Cel mai valoros lucru este partea de înţelegere a vieţii. Sperie cuvântul acesta, probabil pentru că este asociat cumva cu zona religioasă, fie şi dacă mă gândesc numai la modul la care se vorbeşte în biserică. Acolo lucrurile se spun într-un anume fel şi asta e ceva special pentru anumiţi oameni. Aşa este şi cu înţelepţii din spiritualitate, ei au ajuns să vorbească despre anumite lucruri cu un anume limbaj. Ne închipuim că numai unora le este dat să atingă un nivel înalt, să trăiască anumite stări spirituale. Dar, cei care au ajuns la Nirvana au trăit pe pământ, au învăţat o mulțime de lucruri despre sine și au făcut multă practică, în aşa fel încât să se înţeleagă pe ei, să înțeleagă lumea şi viaţa. Pentru mine asta este spiritualitatea – ajungi să înţelegi cine eşti şi ce este viaţa ta. Dar nu te muţi pe munte după ce ai această înțelegere, nu! Înţelegi şi aplici în viaţa ta. Dintr-o dată are sens vorba aceea care spune: “ce e jos este şi sus, cum e înăuntru este şi în afară”. Doar că trăirea pe care o ai face ca lucrurile să pară altfel, trăieşti altfel, dar asta din afară nu se vede. Sunt o mulţime de oameni profund spirituali, care au adânci înţelegeri despre viaţă şi care trăiesc la fel ca noi, îi vezi tot timpul, nu sunt diferiţi. Ajungi Acolo, dar trăieşti Aici și îţi faci treaba.

 

IM: Şi nu te excluzi.

ZZ: Nici nu te excluzi, dar, mai mult de atât, aduci o mare contribuţie celor din jur. Începi şi faci lucruri care vin din înţelegerea aceea pe care ai căpătat-o. Este mult mai uşor pentru un om care a ajuns să se înţeleagă pe sine – dacă te înţelegi pe tine, îi înţelegi pe toţi și abia atunci îi poţi ajuta pe ceilalţi. Nu poţi să ajuţi fără ca mai întâi să înţelegi tu ce cauţi pe aici şi cum funcționează viaţa asta de fapt. Cu toate conflictele interioare, frământările, problemele, oricât ai vrea tu să ajuţi, nu poţi. Poate doar la nivel material.

Și apoi, nu există o singură înţelegere şi atât. Am văzut de foarte multe ori că oamenii se leagă de un singur concept pe care îl înţeleg şi îl duc cu ei peste tot. De câte ori conceptul lor se bate cu un alt concept, s-a distrus toată armonia. Sunt multe înţelegeri în viaţă, nu doar una singură. Asta se vede la înţelepţi. Spun ceva odată şi apoi ai senzaţia că spun contrariul. Dar, de fapt, sunt două înţelegeri diferite care convieţuiesc. Nu este despre a înţelege un concept şi a exclude tot restul. Este despre: „Ok, şi acum ce mai am de înţeles?” Aşa e toată viaţa. Nu mă opresc într-un loc.

 

IM: Deci, nu e “gata, am înţeles, acum pot trăi liniştit?!”

ZZ: (râde) Da, acum nu mai fac nimic, mă duc pe munte şi fac fotosinteză-ntr-un picior.

 

Când începi să fii atent la tine, observi că, în diverse contexte, în diverse situații de viață, faci lucrurile într-o anumită manieră, tot timpul la fel. Pentru că ai fost atent la toate aceste contexte, dintr-o dată apare o conștientizare: „Aha, ăsta este un tipar al meu!” Și, tot atunci, pot apărea și întrebările: „Îl păstrez sau nu? Mă ajută sau nu? ”

 

IM: Ai creat o comunitate care se numește „Am încredere”. Oamenii vin la tine aici mai ales pentru a-și rezolva problemele cu ei înșiși, pentru a învăța cum să se înțeleagă, cum să se descopere, cum să comunice cu ceilalți, cum să fie atenţi la ce se întâmplă cu ei şi în jurul lor. Pentru asta, tu lucrezi cel mai des cu trei concepte: Conştientizare, Intenţie, Atenţie. Explică-le, te rog.

ZZ: Atenția este cumva la bază. Pare că suntem atenți toată viața la o grămadă de lucruri: când trecem strada, când citim un contract, când ni se aduce nota de plată, să vedem dacă este corectă. Pare că asta înseamnă atenție și că este de ajuns. Când vorbesc despre Atenție, așa cum o înțeleg eu, mă refer la cât de atentă sunt la mine în primul rând, ce este acolo, ce simt când vorbesc cu cineva, ce gândesc când sunt singură... Acesta este un fel de a fi atent căruia noi oamenii, în general, nu îi dăm atenție! Ne scapă efectiv printre degete și totul în mintea noastră se derulează după un program – iar la fiecare dintre noi se pare că este altul. Dar, în momentul în care îți îndrepți atenția către tine – ce simți, ce gândești, ce faci, cum faci – încep să apară conștientizările.

Când începi să fii atent la tine, observi că, în diverse contexte, în diverse situații de viață, faci lucrurile într-o anumită manieră, tot timpul la fel. Pentru că ai fost atent la toate aceste contexte, dintr-o dată apare o conștientizare: „Aha, ăsta este un tipar al meu!” Și, tot atunci, pot apărea și întrebările: „Îl păstrez sau nu? Mă ajută sau nu? ”. Conștientizările nu pot fi învățate din cărți, ele vin foarte firesc, datorită atenției pe care o exerciți asupra ta. În egală măsură, ești atent la ce este în jurul tău, la ce se întâmplă în fiecare dintre relațiile tale, doar observând –fără analiză, fără evaluare, critică, judecată și altele de acest fel- și așa apar conștientizări despre viață.

 

Atunci când îmi fac un obicei din a fi atent, înseamnă că am un timp între ceea ce se întâmplă și reacția mea.

 

IM: “Ce se întâmplă acum? Ce simt? Ce gândesc?” Îi încurajezi  pe cei pe care îi consiliezi să îşi pună constant aceste trei întrebări. Să spunem că sunt un începător într-o astfel de practică. Am o situație. Mă cert cu Gigel. Sunt atent la ce se întâmplă: mă cert. Ce simt? Că mă enervează la culme. Ce gândesc? Lucruri foarte nasoale despre el.  Cum mă ajută pe mine acești pași să reevaluez situația? Să o privesc cu o altfel de înțelegere?

ZZ: Până să ajung la evaluarea sau reevaluarea situației, atunci când îmi fac un obicei din a fi atent, înseamnă că am un timp între ceea ce se întâmplă și reacția mea. Până să-i dau una lui Gigel că m-a enervat, și așa simt să fac, sau să-i zic vreo două – pe care ulterior eventual le voi regreta, prin faptul că sunt atent în acel moment, creez un spațiu în care am timp să aleg. Gigel zice ce zice, eu simt furie, dar, simplul fapt că observ toate acestea în timpul în care se derulează, creează în mine un moment de pauză în care am timp să îmi spun: „Ok, ce fac în continuare?” E drept, în realitate, lucrurile se derulează foarte rapid. Dar, când ai acea simplă atenție de observator, nu de judecător, nu de critic, se întâmplă niște lucruri extraordinare. Aproape că dispare furia, pentru că ai avut acel timp în care poți să vezi realitatea așa cum este. Gigel spune ce spune – este realitatea, dar ce se întâmplă în mine are legătură cu felul în care eu interpretez realitatea. Eu gândesc ceva despre ce spune Gigel. Și lucrul acesta este ceva total diferit. Este nevoie de atenție totală să vezi asta, altfel tiparele vechi și obișnuința de o viață te fac să-i dai și vreo două lui Gigel, nu doar să-i zici ceva.

 

Ce aud cel mai frecvent este că viaţa lor s-a schimbat, că e frumoasă. Asta nu înseamnă că nu se mai întâmplă nimic din ce se se întâmpla când erau nefericiți, toate se întâmplă fix la fel, doar că acum înţelegerea cu care se uită la aceste lucruri îi scapă de a mai critica. Au ajuns să înţeleagă de ce cineva se enervează, de ce altcineva plânge sau este trist. Înţeleg trăirile oamenilor.

 

IM: Este nevoie de un antrenament foarte riguros pentru a putea fi prezent în acel moment, să conștientizezi, cu toată furia, că ai puterea să schimbi rezultatul.

ZZ: Este foarte adevărat. Am un curs care se numește “21 de zile pentru tine și viața ta”. Este un program – antrenament despre cum putem să ne sporim starea de atenţie conștientă şi unde înțelegem cum ne funcţionează mintea. Întotdeauna particip la exerciții alături de ceilalţi, pentru că îmi este mult mai uşor să înţeleg. Am constatat că primele zile de atenție erau fix despre ce am vorbit mai devreme: “M-a enervat ăla și îmi vine să-i crăp capul! Am înţeles ce s-a întâmplat și am fost conştient, dar abia după ce mi-a trecut enervarea”. La început aşa se întâmplă. Mai întâi îţi propui să fii atent, dar vezi că nu îţi iese de prima dată. Frumuseţea, atunci când lucrezi într-un grup, este că există cineva care îţi aduce aminte mereu să fii atent. E fantastic, la un moment dat te prinzi în mijlocul faptelor şi atunci totul se linişteşte.

 

IM: Vorbeam cu cineva de dimineaţă şi îi spuneam că locul liniştit în care trăiesc acum îmi lasă timp pentru introspecţie. Mi-a replicat că voi avea timp pentru asta la 60 de ani. De ce este importantă privirea în interior, cred eu, înainte de orice?

ZZ: Eu n-aş spune că e importantă chiar înainte de orice altceva. Cred că privirea în interior vine la momentul potrivit în viaţa unui om, când el ajunge să înţeleagă că merită să înceapă să fie atent. Fiecare om are propriul lui drum de dezvoltare. Unii încep prin a citi mult şi capătă de acolo înţelegeri, receptivitate, deschidere către alte înţelegeri. Alţii au experienţe dure de viaţă în urma cărora dobândesc capacitatea de a trece peste o mulţime de lucruri – ceea ce îi face să se şi bage în foarte multe provocări din zona dezvoltării personale. Pentru alţii, începutul este cu durere multă şi dobândesc de pe urma acestei dureri multă putere să meargă mai departe. Pentru fiecare vine un moment în care îşi dau seama că…

 

IM: … că e cazul să facă altfel.

ZZ: Da. Îşi dau seama că, să fii atent la tine şi la viaţa ta, este primul lucru de făcut. Dar asta abia în urma experienţei. Ceea ce se vede la toţi cei care au început să devină atenţi-conştienţi de tot ce se întâmplă cu ei şi în jurul lor este că înţelegerile acestea le aduc o anume linişte. Poate sunt multe pentru care s-au învinovăţit, multe dureri în relaţiile lor… Ce aud cel mai frecvent este că viaţa lor s-a schimbat, că e frumoasă. Asta nu înseamnă că nu se mai întâmplă nimic din ce se se întâmpla când erau nefericiți, toate se întâmplă fix la fel, doar că acum înţelegerea cu care se uită la aceste lucruri îi scapă de a mai critica. Au ajuns să înţeleagă de ce cineva se enervează, de ce altcineva plânge sau este trist. Înţeleg trăirile oamenilor.

 

IM: Am rămas la Intenţie. Ea se înscrie cumva în altă sferă, e un concept oarecum ezoteric.

ZZ: Să trăieşti în intenţie înseamnă, după înțelegerea mea, să ai încredere în cine eşti şi ce ai de făcut pe aici, să ai încredere în ceilalţi oameni – pentru că înţelegi de ce se manifestă cum se manifestă, să ai încredere în existenţă – pentru că ştii că funcţionează după nişte legi valabile de când lumea. Dintr-o dată, cu aceste înțelegeri, totul este mult mai simplu şi vezi cum funcţionează lucrurile: ai un gând-intenţie, vrei să faci ceva, vrei să se întâmple ceva benefic pentru tine şi pentru alţii, iar atunci când vezi că, zi după zi, gândul ăsta curat se împlineşte, poţi să spui că trăieşti în intenţie.

Ajungi să trăieşti fără efortul acela în care se zbat majoritatea oamenilor, că lucrurile TREBUIE să se întâmple aşa şi nu altfel – pentru că aşa vor ei, pentru că aşa spune religia, pentru că aşa e de generaţii întregi, pentru că aşa ţi-a spus mama. Ne luăm după alții și nu ne mai gândim ce vrem noi de fapt, ce este bine pentru noi. Când ajungi să știi cine ești și cum funcționează viața, abia atunci ai libertatea deplină să trimiți astfel de gânduri –intenție despre ceea vrei. Pentru că nu mai este despre ce vrei tu pentru tine, nu mai este un act egoist, este despre ce vrei pentru tine și pentru cei din jur.

 

IM: Pare un fel de magie.

ZZ: Și când începi să trăiești așa, chiar e magie. Apar sincronicități la tot pasul. Înțelegi apoi că așa e viața, așa e normalul. De ce nu se întâmplă așa pentru toată lumea? Pentru că ne opunem, din necunoaștere sau ignoranță. Asta nu înseamnă că o persoană este rea și nu vrea să accepte ceva, ci că nu a ajuns încă la acea înțelegere, de a vedea lucrurile într-o anumită manieră. Să deschidă ochii deplin, să fie atent, să observe ce se întâmplă în viața sa.

 

IM: Te-am auzit spunând că munca ta este despre a-i învăța pe oameni cum să aibă încredere în sine. Cum se construiește încrederea în propriile capacități?

ZZ: Când începi să îți îndrepți atenția în altă parte decât erai obișnuit, pare foarte ciudat și uneori apar multe cu care nu ești de acord. Sunt lucruri dureroase și nici măcar nu vrei să accepți că sunt despre tine. Este total inconfortabil să vezi și să accepți astfel de aspecte care nu îți plac la tine. Drumul spre căpătarea încrederii în tine vine cu frustrări, cu foarte multă confuzie. Fiecare pas, oricât de mărunt ar părea, dar care te ajută să realizezi un lucru – fie că ai fost atent și ai conștientizat ceva la tine sau în relația cu altcineva, fie că ai prins o altă o înțelegere de la altcineva – te duce mai aproape de această construcție a încrederii de sine. Te simți dintr-o dată altfel. Dar asta doar dacă ești atent. Pentru unii se văd rezultate, li se vede transformarea pe față, în atitudine, în ochi, dar ei nu se văd pe sine așa la început. De aceea, e bine să ai pe cineva care îți dă un feed-back din când în când, să îți spună ce vede la tine. Celor foarte sceptici, care intră pe un astfel drum al dezvoltării personale, li se pare uneori că e așa de mult de muncă, că nu se vede nici un rezultat, încât ajung la un moment dat să își pună întrebarea: “Ce rost are să fac asta? Ce rost are să fiu mereu atent? Nu se întâmplă nimic.” Probabil că nu se întâmplă nimic din ceea ce ei și-au propus ca obiective – ca niște oameni de business ce sunt. Și au obiective de genul: “Vreau să realizez acel lucru în două săptămâni”.

Atenția se instalează și ea, ca orice alt obicei, treptat, și nu are rezultate vizibile neapărat în zona materială, acolo unde vor oamenii, ci la nivel de încredere, de atitudine, de creștere. Chiar dacă ei spun așa, că nu au nici o realizare, din afară îi vezi dintr-o dată că se îndreaptă, că au altă postură, ceva se schimbă în ei.

 

Fiecare nouă descoperire despre sine e o lumină foarte puternică, nu doar o luminiță slabă. Dacă îți antrenezi atenția în acest fel,  să vezi ca pe o realizare fiecare lucru pe care îl afli despre tine – chiar dacă mintea îți spune pe de-o parte că e o descoperire urâtă, că nu îți place și nu voiai să știi – merită să te bucuri, pentru că asta e o lumină în sine, începi să strălucești cu fiecare descoperire.

 

IM:  Efortul acesta de a-ți depăși limitele este unul substanțial, de lungă durată, e nevoie să fii mereu implicat, mereu atent și prezent. De multe ori ai sentimentul că te afunzi și mai mult, că sunt atât de multe informații și nu știi ce să faci cu ele și, da, stai și te întrebi la ce bun toate astea. Există niște etape în tot acest proces, există luminița de la capătul tunelului?

ZZ: Dacă te aștepți să găsești acolo șapte saci cu galbeni și să nu mai ai nicio treabă până la sfârșitul vieții tale, s-ar putea să nu vezi niciodată luminița de la capătul tunelului. Dar, dacă vrei ca zi după zi să te cunoști, să înțelegi ce cauți pe-aici și despre ce este viața, vezi luminița în fiecare zi. Fiecare nouă descoperire despre sine e o lumină foarte puternică, nu doar o luminiță slabă. Dacă îți antrenezi atenția în acest fel, să vezi ca pe o realizare fiecare lucru pe care îl afli despre tine – chiar dacă mintea îți spune pe de-o parte că e o descoperire urâtă, că nu îți place și nu voiai să știi – merită să te bucuri, pentru că asta e o lumină în sine, începi să strălucești cu fiecare descoperire. Altfel, ori renunți și te întorci la vechile obiceiuri, ori trăiești într-o continuă frustrare că nu se întâmplă minunea pe care o aștepți de pe o zi pe alta.

 

Dacă cineva se apără de lume cu aroganţă – inconştient, ce-i drept – o face pentru că se teme de ceva din exterior şi îşi pune această armură ca să nu fie lovit. Armura de superioritate e doar la suprafaţă, pentru că în interior, durul, criticul, arogantul, superiorul, are o frică imensă – că nu e suficient de bun, că nu e iubit.

 

IM: Este un proces în care este nevoie să te deschizi, să îţi asumi vulnerabilităţile. Mulţi îşi pun bariere, se tem de asta crezând că îi va face slabi, le este frică să nu fie răniţi, alţii cred că simulând o altă personalitate le aduce anumite avantaje. Ce rol are îmbrăţişarea propriei vulnerabilităţi în procesul de transformare? Ce înseamnă a fi vulerabil în mod constructiv?

ZZ: Înseamnă, în primul rând, să accepţi că este momentul şi contextul potrivit în care poţi să fii sincer cu tine şi poţi să începi să spui lucruri despre tine în faţa altora, nu pentru că trebuie, ci pentru că este un mod de a recunoaşte faţă de tine lucruri care sunt în interiorul tău. Am auzit de foarte multe ori așa: “Nu-i nevoie să spun cu voce tare şi nu-i nevoie să îţi spun ţie, eu mă gândesc adesea la lucrurile astea şi lucrez cu mine mereu.” Este aşa de înşelătoare mintea şi gândurile sunt atât de multe şi încurcate, încât nu ai cum să ai tot atâta claritate când eşti doar în mintea ta, ca atunci când vorbeşti cu altcineva. Fie şi numai pentru faptul că verbalizezi ce ai în tine, îţi devine totul mai clar pe măsură ce vorbeşti. Faptul că descoperi că ai această putere de a vorbi despre tine în faţa altora, te face să ajungi să înţelegi că este cel mai natural mod de a-ți descoperi puterea în comunicare. Ai văzut că, atunci când se ceartă, oamenii vorbesc doar despre celălalt şi găsesc tot felul de lucruri pe care acela nu le face cum trebuie? Aceasta nu este comunicare. Când ajungi să te vulnerabilizezi în faţa altora, când trăieşti starea aceea pe care ţi-o dă verbalizarea a cine eşti, cu toată responsabilitatea şi bucuria că te exprimi pe tine, abia atunci înţelegi ce este puterea, o capeţi, o simţi.

 

IM: Şi cu teama de a fi judecat ce faci?

ZZ: E minunat să începi să faci asta într-un grup de dezvoltare personală, în care toţi vor acelaşi lucru, să vezi că nu eşti singurul care are aceste temeri, că tot ce era în mintea ta aveau şi ceilalţi în minţile lor. Înţelegi că, atunci când un om iese în faţă şi vorbeşte cu sinceritate despre ceva profund şi dureros, nu ai cum să-l judeci. Atunci înţelegi că şi altul simte la fel vizavi de tine şi începi să vezi altfel lumea.

 

IM: Replica care ar putea veni aici, mai ales de la sceptici, ar fi că viaţa reală e o junglă, nu e o comunitate care te susţine.

ZZ: Aşa este. Dar convingerea mea este că, o dată cu fiecare om care începe să capete o asemenea putere, începând să exerseze într-un grup sau într-o comunitate, în familie, indiferent unde – cu fiecare om care începe să vadă lucrurile altfel, va dispărea uşor, uşor această junglă.

 

IM: Adică schimbarea începe cu fiecare dintre noi.

ZZ: Sau aşa (râde).

 

IM:  Există o altă categorie de oameni care se supralicitează, cred că sunt mult mai buni, mai deştepţi, mai frumoşi decât sunt de fapt. Este, dacă vrei, aroganţă sau ego exacerbat.

ZZ: Acolo este foarte multă frică, nu este încredere. Dacă cineva se apără de lume cu aroganţă – inconştient, ce-i drept – o face pentru că se teme de ceva din exterior şi îşi pune această armură ca să nu fie lovit. Armura de superioritate e doar la suprafaţă, pentru că în interior, durul, criticul, arogantul, superiorul, are o frică imensă – că nu e suficient de bun, că nu e iubit.

 

IM: „Ce nu ne spunem atunci când comunicăm?” Ai creat un curs cu acest nume. Care este răspunsul?

ZZ: Nu ne spunem unul altuia nevoile.Vorbim doar despre ceilalţi, dar ce este în noi nu spunem, în general. Sunt nişte tipare de comunicare în care alunecăm mai ales în situaţii de stres, când ceva ne provoacă şi simţim nevoia să ne apărăm. Pentru că nu suntem suficient de atenţi, reacţionăm inconştient. E de ajuns să te uiţi de la distanţă la doi oameni care se ceartă şi vezi câtă suferinţă este acolo. Dar nu în vorbele pe care şi le aruncă, ci ce este în interiorul lor de îi face să spună acele cuvinte grele. La fiecare dintre ei este o nevoie care nu este spusă şi, bineînţeles, care nu este nici respectată. Nu spunem aceste nevoi pentru că nu le ştim, nu am fost suficient de atenţi la noi.

Dincolo de Intenţie este Inspiraţia. Este nevoie de foarte multă atenţie şi deschidere ca să o percepi. Când ajungi să o simţi, intervine magia. Este ca şi cum ai fi conectat permanent la magazinul de inspiraţie. Atunci ştii pur şi simplu totul.

 

IM: Cum e cu educaţia oamenilor mari? E o ştiinţă despre asta, are şi un nume, se cheamă “andragogie”. Ajunşi la o vârstă, avem deja un filtru prin care percepem realitatea, filtru creat din tot ce am acumulat până în acel moment. Una e să înveţi un copil care nu ştie încă nimic, e tabula rasa, alta e să resetezi un adult care ştie totul despre orice.

ZZ: Nu m-am gândit niciodată până acum că este despre a educa. Tot timpul a fost în mine o dorinţă imensă de a-i ajuta pe oameni să se uite cu atâta atenţie la viaţa lor, încât ei să înţeleagă singuri. Îmi doresc ca oamenii să ajungă să ştie cum să reacţionze în anumite situaţii de viaţă, când au provocări, dar nu am ce să-i învăţ. Pentru mine este clar că eu nu-i pot învăţa să facă într-un anumit fel, eu pot doar să le arăt alte perspective, să le provoc gândirea, cu experienţe, astfel încât să înceapă fie prezenţi. Şi dacă am avea lângă noi tot timpul cel mai mare guru în viaţă… cum să mă duc eu să întreb pe altcineva cum să fac, aşa sau altfel? Cum să ştie cineva din exterior toată fiinţa mea care e unică?! Sunt anumite informaţii care ajută da, dar în primul rând este despre propria înţelegere. Probabil că este şi asta o formă de educaţie, am să mă gândesc la treaba asta.

 

IM: Fie şi pentru faptul că e despre a învăţa cum să te uiţi în tine.

ZZ: Da, cu asta sunt de acord.

 

IM: Ai un curs dedicat femeilor care suferă prea mult, altul care se cheamă “Magia diferenței dintre femei și bărbați”. La ce concluzii ai ajuns analizând această poveste: femeia & bărbatul?

ZZ: Ne lăsăm prea mult duşi de anumite statistici. Dincolo de diferenţele fireşti dintre principiul feminin şi principiul masculin, ştim că aceste două aspecte se regăsesc în fiecare persoană, dar se manifestă în proporţii diferite. Am adunat de-a lungul timpului nenumărate studii care arată aceste diferenţe manifestate în anumite situaţii. Le facem ca experiment în sală, iar rezultatele sunt, de multe ori, exact pe dos. Ce face acest curs este să îţi aducă înţelegerea că e foarte bine că există aceste diferenţe, pentru că avem atât de multe de învăţat unii de la alţii. Dintr-o dată, vedem că acestea nu ne mai separă, ci ne aduc împreună, după ce depăşim o anumită fază prin atenţie, conştientizări şi înţelegere.

 

IM: Dar e nevoie de doi în poveste. Trebuie să meargă amândoi la cursuri?

ZZ: Nu. Este de ajuns să înţelegi tu cum funcţionează anumite principii de viaţă între oameni, astfel încât să se schimbe radical perspectiva din care vezi orice relaţie. Din lipsa acestei înţelegeri sunt foarte mulţi oameni care nu îşi găsesc un partener potrivit. De cele mai mult ori, noi ne blocăm drumul către o relaţie din prea multe prejudecăţi, înţelegeri greşite şi multe altele.

 

IM: Întrebarea care îmi vine acum în minte şi cred că o au foarte mulţi este: Ok, eu vin, fac eforturi de înţelegere şi mă duc acasă şi găsesc un…perete care n-are nevoie să înţeleagă nimic şi e doar reactiv.

ZZ: Am auzit această întrebare de foarte multe ori. Plec de la un curs unde aflu o mulţime de lucruri despre cupluri şi mă întorc acasă “deştept”. Cine e acasă nu e aşa „deştept”, pentru că nu a fost la curs şi nu are înţelegerile mele. Dacă rămân în continuare în această diferenţă care mă deranjează, înseamnă, de fapt, că nu am învăţat nimic. Pot, în schimb, să îl privesc pe cel de acasă ca pe o persoană total diferită de mine şi să îmi dau seamna cum pot să creez, cu acea înţelegere căpătată, o relaţie frumoasă. Dar, bineînţeles, asta nu se poate face în ziua în care mă întorc de la curs. Este nevoie de atenţie, ascultare, înţelegere, empatie.

 

IM: Şi să îţi asumi tu rolul de facilitator.

ZZ: Da, dar nu la modul la care să îl scoţi pe celălalt la tablă, să vezi dacă a învăţat ce ai învăţat tu la curs. Nu e despre asta. Este despre: „Uite cum se vede de la mine, tu ce părere ai?”

 

IM: Pentru acest proiect al meu, prin care vreau să aduc oamenilor mai aproape poveşti, înţelegeri şi instrumente pentru a-şi depăşi propriile bariere, am ales numele Inspire. Eu cred că cea mai importantă forţă pentru tot ceea ce vrei să faci în viaţă este inspiraţia. Ce reprezintă ea pentru tine?

ZZ: Multe! A început prin a fi un cuvânt – emblemă al mentorului meu, Andy Szekely, apoi, toţi aceşti ani în care am fost lângă el, am simţit la propriu cum e să te laşi inspirat de altcineva. Am ajuns până la a înţelege că dincolo de Intenţie este Inspiraţia. Dar, este nevoie de foarte multă atenţie şi deschidere ca să o percepi. Când ajungi să o simţi, intervine magia. Este ca şi cum ai fi conectat permanent la magazinul de inspiraţie. Atunci, ştii pur şi simplu totul.

 

ABOUT AUTHOR:

---

Carmen Dragomir este jurnalist, fondatorul Inspire Magazine, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Timp de peste 10 ani a lucrat în mass-media națională, dintre care ultimii opt ani i-a petrecut ca reporter special la Jurnalul Național. Filozofia sa este de a aborda dificultățile care apar începând din interior, permițând astfel ca modificarile externe să apară ca un rezultat firesc. Crede cu tărie că schimbarea începe la nivel individual și că niciodată nu este prea târziu pentru a deveni o versiune mai bună. Perspectiva prinde contur odată ce alegem să ne înconjurăm de oameni profunzi și de poveștile lor valoroase. De aceea, Carmen a recurs la întreaga sa experiență jurnalistică pentru a aduce mai aproape, prin acest proiect, Inspirația care transformă.

Îi poți scrie la: carmen.dragomir@inspire-magazine.ro